Civilizaţiile sunt încercate prin momente cruciale, aşa cum omul este încercat prin greutăţi. Aceste momente de răspântie sunt cele care arată adevărata valoare a unei civilizaţii, aşa cum încercările scot la iveală adevăratul caracter al omului.
Moartea Profetului Muhammad (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) este primul eveniment crucial cu care s-a confruntat comunitatea islamică. Forma edificiului istoric al islamului a fost desăvârşită în aceste momente. Moartea Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a evidenţiat personalităţile puternice ale lui Abu Bakr as-Siddiq, ‘Umar ibn al-Khattab, ’Uthman bin Affan şi Ali ibn Abu Talib. Ceea ce aceşti companioni au făcut, sau au refuzat să facă, a influenţat cursul istoriei islamului în următorii 1400 de ani.
Muhammad a unit o comunitate care a depăşit limitele impuse de apartenenţa la un trib, rasă sau naţionalitate. Ceea ce a unit această comunitate au fost Coranul şi Tradiţia Profetului. Acum, că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) nu mai era, se părea că aceste forţe, care fuseseră învinse de Islam, ar putea ieşi din nou la suprafaţă şi diviza comunitatea. Când a murit, a lăsat în urmă un gol care era imposibil de umplut. Moştenirea sa a fost testată imediat după moartea sa.
Primele reacţii la aflarea veştii morţii Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) au fost şocul, necredinţa si respingerea. Nimeni nu îşi putea închipui viaţa fără existenţa Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa). Când ‘Umar ibn al Khattab a auzit că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a murit, a fost atât de afectat încât a scos sabia şi a spus: „Unii ipocriţi pretind că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a murit. Jur pe numele lui Allah, că el nu a murit; el s-a dus să se întâlnească cu Domnul, aşa cum s-au dus şi alţi Profeţi înaintea lui. Moise (pacea fie asupra sa) a fost plecat de lângă oamenii lui timp de 40 de zile şi ei l-au crezut mort, dar el s-a întors. Pe numele lui Allah, Profetul se va întoarce, aşa cum a facut-o şi Moise. Cel care îndrăzneşte să repete astfel de zvonuri false va avea mâinile şi picioarele tăiate de această sabie.”
Oamenii îl ascultau pe ‘Umar, prea şocaţi pentru a crede că omul care transformase întreaga Arabie şi o adusese pe culmile istoriei era mort. Situaţia era într-adevăr sumbră.
Nimeni nu îndrăznea să îl contrazică pe ‘Umar. În timpul morţii Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) Abu Bakr nu se afla lângă acesta, dar atunci când veştile au ajuns şi la el, a plecat spre moschee, acolo unde ‘Umar le vorbea oamenilor. El a fost singurul care a avut curajul să îl întrerupă pe ‘Umar. După ce l-a preamărit pe Allah Preaînaltul, Abu Bakr a spus: „O, oameni! Dacă l-aţi adorat pe Muhammad, aflaţi că el este mort. Dacă l-aţi adorat pe Allah, el cu siguranţă este viu şi niciodată nu va muri.” Apoi a recitat următorul verset din Quran:
„Şi Muhammad nu este decât un trimis - şi au mai fost înainte de el şi alţi trimişi. Dacă el ar muri sau ar fi ucis, v-aţi întoarce voi pe călcâiele voastre? Cel care s-ar întoarce pe călcâiele lui nu i-ar aduce lui Allah nici o stricăciune. Şi Allah îi va răsplăti pe cei mulţumitori.” (Sura Al-‘Imran:144).
Era ca şi cum oamenii ascultau pentru prima dată acest verset; i-a lovit precum un trăsnet. Ulterior, ‘Umar a relatat că atunci cand l-a auzit, picioarele au început să îi tremure şi a realizat că într-adevăr Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) părăsise această lume. Profetul, cel care adusese Mesajul Divin îi părăsise, dar lumina pe care el a adus-o trebuia să călăuzească şi generaţiile următoare.
Trupul Profetului care a dus la cea mai mare revoluţie spirituală cunoscută de omenire se afla în colţul unei camere micuţe. Acolo era omul care a transformat societatea tribală într-o comunitate de credincioşi, stăpâni pe propriul destin. Oamenii treceau pe lângă trupul lui, unul după altul, suspinând, clătinându-şi capetele, nesiguri de ce le rezerva viitorul.
Cum urma să supravieţuiască misiunea Profetului în vâltoarea istoriei, fără prezenţa sa fizică? Cum se putea ridica edificiul credinţei în Allah, fără arhitectul care l-a conceput? A lăsat Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) instrucţiuni cu privire la cine urma să îi ia locul? Dacă nu, ce înţelepciune se află în spatele acestei decizii?
Imediat după moartea Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa), s-au creat tabere care se întreceau în ceea ce privea succesiunea. Pe de o parte erau Ansarii, cei care îl ajutaseră pe Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) şi pe cei care emigraseră din Mekka (Mujahirun), care susţineau că cei care i-au ajutat într-un moment atât de greu, meritau să fie cei care să conducă comunitatea; sau măcar să fie aliaţi la conducere. Propuneau să se facă un comitet format din două persoane, una dintre Ansari şi una dintre Muhajiruni.
Pe de altă parte se aflau susţinătorii lui Abu Bakr as-Siddiq. Ei se bazau pe faptul că în timpul cât Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) fusese bolnav, îl desemnase pe Abu Bakr să conducă rugăciunile. Abu Bakr fusese primul care îmbrăţişase islamul şi fusese unul dintre cei mai apropiaţi companioni ai Profetului (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra sa).
O a treia tabără îl susţinea pe Ali ibn Abu Talib. Ali era verişorul Profetului şi era căsătorit cu Fatimah uz-Zahra, fiica Profetului. El a fost primul tânăr care a îmbrăţişat Islamul şi Profetul a făcut menţiuni la adresa sa ca fiind fratele şi urmaşul său. Comunitatea islamică a rezolvat imediat disensiunile în ceea ce priveşte primele două poziţii, dar au ramas diferenţe în ceea ce privea a treia tabără. Aceste diferenţe au dus mai târziu la schisma între şiiti si sunniţi, un cutremur care s-a întins pe toată istoria Islamului. Puterea devastatoare a acestui cutremur se poate observa în momentele de cumpănă ce au urmat: Masacrul de la Karbala (680), Bătălia de la Chaldiran (1517) şi războiul dintre Iran şi Iraq (1979-1987)
.
În spatele deciziei Profetului de a nu numi un successor şi a lăsa comunitatea să aleagă unul se află o mare înţelepciune. Islamul este o religie universală, care se aplică tuturor oamenilor, din toate timpurile. Trebuie să fie la fel de relevantă oamenilor din secolul al XXI-lea, cum a fost pentru aceia contemporani Profetului (sas). În timp ce principiile islamului sunt clar dezvăluite în Coran şi în Tradiţia Profetului, modul de aplicare al acestora diferă în funcţie de locuri şi timpuri.
Trebuia luată o decizie urgentă, înainte ca întreaga comunitate să se dividă. A avut loc o întrunire a Ansarilor, la care au luat parte şi Abu Bakr şi ‘Umar. Unul dintre Ansari a afirmat: „Noi suntem Ansarii, cei care l-au ajutat pe Allah şi armata Islamului. Voi, Muhajirunii, sunteţi numai o brigadă a acestei armate. Şi cu toate astea, unii dintre voi au îndrăznit să ne priveze de drepturile noastre naturale de conducere.” Abu Bakr le-a vorbit Ansarilor: „Noi, Muhajirunii, am fost primii care am acceptat Islamul. Ne bucurăm de cea mai nobilă descendenţă. Suntem cei mai respectaţi şi apreciaţi, precum şi cei mai numeroşi din Arabia. În plus, suntem cele mai apropiate rude ale Profetului.” Apoi, luând mâinile lui ‘Umar şi Abu Ubaida, care erau aşezaţi lângă el, unul de o parte şi unul de cealaltă parte, Abu Bakr a spus: „Oricare dintre aceştia doi sunt buni pentru noi să preia conducerea comunităţii musulmane. Alegeţi-l pe cel care vă convine.” În acest timp, ‘Umar a ridicat mâna lui Abu Bakr şi a spus: „Abu Bakr, nu ţi-a ordonat Profetul să îi conduci pe musulmani în rugăciune? Aşadar, tu eşti urmaşul său. Dacă te alegem pe tine, îl alegem pe cel în care Profetul a avut cea mai mare încredere şi pe care l-a iubit cel mai mult.” Apoi, atât Ansarii, cât şi Muhajirunii au făcut un pas în faţă şi au depus jurământul de supunere (baiyah) lui Abu Bakr.
Astfel au rezolvat musulmanii problema succesiunii. Dar această soluţie nu i-a multumit pe Ali ibn Abu Talib, Talha ibn Ubaidallah şi Zubair ibn al Awwam. Ali, reprezentând familia Profetului (sas) era ocupat cu pregătirile pentru înmormântare. Talha şi Zubair nu au participat la discuţiile preliminare. Ali, la început, nu a depus acel jurământ, dar când Abu Sufyan i-a cerut să declare că se supune califatului lui Abu Bakr, Ali a întrezărit pericolul unei sciziuni în cadrul comunităţii şi s-a supus, de bună voie şi cu sinceritate absolută. Conform lui Ibn Khaldun, Ali a jurat supunere la patruzeci de zile după moartea Profetului, dar Ibn Kathir afirmă că acest lucru a avut loc abia după moartea Fatimei, la şase luni după moartea Profetului (sas).
Cronicile şiite nu acceptă această înţelegere, susţinând că era dreptul lui Ali de a obţine califatul, numit fiind de către Profet (sas). Totuşi, există un consens între toate sursele – acela că disensiunile în ceea ce priveşte succesiunea au ieşit la iveală abia în timpul califatului lui Uthman.
Alegându-l pe Abu Bakr, companionii au stabilit unele precedente. Au demonstrat că musulmanii formau o comunitate dinamică, capabilă să preia frâiele propriului destin, printr-un proces consultativ comun, ce avusese loc în absenţa Profetului (sas). De asemenea, au stabilit faptul că cel care era numit calif, conducătorul temporal* al comunităţii islamice, trebuia să fie un om credincios, de încredere, înţelept, puternic, drept, integru.
* cu putere de decizie în chestiuni politice, economice, sociale, dar şi religioase
Moartea Profetului Muhammad (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) este primul eveniment crucial cu care s-a confruntat comunitatea islamică. Forma edificiului istoric al islamului a fost desăvârşită în aceste momente. Moartea Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a evidenţiat personalităţile puternice ale lui Abu Bakr as-Siddiq, ‘Umar ibn al-Khattab, ’Uthman bin Affan şi Ali ibn Abu Talib. Ceea ce aceşti companioni au făcut, sau au refuzat să facă, a influenţat cursul istoriei islamului în următorii 1400 de ani.
Muhammad a unit o comunitate care a depăşit limitele impuse de apartenenţa la un trib, rasă sau naţionalitate. Ceea ce a unit această comunitate au fost Coranul şi Tradiţia Profetului. Acum, că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) nu mai era, se părea că aceste forţe, care fuseseră învinse de Islam, ar putea ieşi din nou la suprafaţă şi diviza comunitatea. Când a murit, a lăsat în urmă un gol care era imposibil de umplut. Moştenirea sa a fost testată imediat după moartea sa.
Primele reacţii la aflarea veştii morţii Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) au fost şocul, necredinţa si respingerea. Nimeni nu îşi putea închipui viaţa fără existenţa Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa). Când ‘Umar ibn al Khattab a auzit că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a murit, a fost atât de afectat încât a scos sabia şi a spus: „Unii ipocriţi pretind că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a murit. Jur pe numele lui Allah, că el nu a murit; el s-a dus să se întâlnească cu Domnul, aşa cum s-au dus şi alţi Profeţi înaintea lui. Moise (pacea fie asupra sa) a fost plecat de lângă oamenii lui timp de 40 de zile şi ei l-au crezut mort, dar el s-a întors. Pe numele lui Allah, Profetul se va întoarce, aşa cum a facut-o şi Moise. Cel care îndrăzneşte să repete astfel de zvonuri false va avea mâinile şi picioarele tăiate de această sabie.”
Oamenii îl ascultau pe ‘Umar, prea şocaţi pentru a crede că omul care transformase întreaga Arabie şi o adusese pe culmile istoriei era mort. Situaţia era într-adevăr sumbră.
Nimeni nu îndrăznea să îl contrazică pe ‘Umar. În timpul morţii Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) Abu Bakr nu se afla lângă acesta, dar atunci când veştile au ajuns şi la el, a plecat spre moschee, acolo unde ‘Umar le vorbea oamenilor. El a fost singurul care a avut curajul să îl întrerupă pe ‘Umar. După ce l-a preamărit pe Allah Preaînaltul, Abu Bakr a spus: „O, oameni! Dacă l-aţi adorat pe Muhammad, aflaţi că el este mort. Dacă l-aţi adorat pe Allah, el cu siguranţă este viu şi niciodată nu va muri.” Apoi a recitat următorul verset din Quran:
„Şi Muhammad nu este decât un trimis - şi au mai fost înainte de el şi alţi trimişi. Dacă el ar muri sau ar fi ucis, v-aţi întoarce voi pe călcâiele voastre? Cel care s-ar întoarce pe călcâiele lui nu i-ar aduce lui Allah nici o stricăciune. Şi Allah îi va răsplăti pe cei mulţumitori.” (Sura Al-‘Imran:144).
Era ca şi cum oamenii ascultau pentru prima dată acest verset; i-a lovit precum un trăsnet. Ulterior, ‘Umar a relatat că atunci cand l-a auzit, picioarele au început să îi tremure şi a realizat că într-adevăr Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) părăsise această lume. Profetul, cel care adusese Mesajul Divin îi părăsise, dar lumina pe care el a adus-o trebuia să călăuzească şi generaţiile următoare.
Trupul Profetului care a dus la cea mai mare revoluţie spirituală cunoscută de omenire se afla în colţul unei camere micuţe. Acolo era omul care a transformat societatea tribală într-o comunitate de credincioşi, stăpâni pe propriul destin. Oamenii treceau pe lângă trupul lui, unul după altul, suspinând, clătinându-şi capetele, nesiguri de ce le rezerva viitorul.
Cum urma să supravieţuiască misiunea Profetului în vâltoarea istoriei, fără prezenţa sa fizică? Cum se putea ridica edificiul credinţei în Allah, fără arhitectul care l-a conceput? A lăsat Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) instrucţiuni cu privire la cine urma să îi ia locul? Dacă nu, ce înţelepciune se află în spatele acestei decizii?
Imediat după moartea Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa), s-au creat tabere care se întreceau în ceea ce privea succesiunea. Pe de o parte erau Ansarii, cei care îl ajutaseră pe Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) şi pe cei care emigraseră din Mekka (Mujahirun), care susţineau că cei care i-au ajutat într-un moment atât de greu, meritau să fie cei care să conducă comunitatea; sau măcar să fie aliaţi la conducere. Propuneau să se facă un comitet format din două persoane, una dintre Ansari şi una dintre Muhajiruni.
Pe de altă parte se aflau susţinătorii lui Abu Bakr as-Siddiq. Ei se bazau pe faptul că în timpul cât Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) fusese bolnav, îl desemnase pe Abu Bakr să conducă rugăciunile. Abu Bakr fusese primul care îmbrăţişase islamul şi fusese unul dintre cei mai apropiaţi companioni ai Profetului (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra sa).
O a treia tabără îl susţinea pe Ali ibn Abu Talib. Ali era verişorul Profetului şi era căsătorit cu Fatimah uz-Zahra, fiica Profetului. El a fost primul tânăr care a îmbrăţişat Islamul şi Profetul a făcut menţiuni la adresa sa ca fiind fratele şi urmaşul său. Comunitatea islamică a rezolvat imediat disensiunile în ceea ce priveşte primele două poziţii, dar au ramas diferenţe în ceea ce privea a treia tabără. Aceste diferenţe au dus mai târziu la schisma între şiiti si sunniţi, un cutremur care s-a întins pe toată istoria Islamului. Puterea devastatoare a acestui cutremur se poate observa în momentele de cumpănă ce au urmat: Masacrul de la Karbala (680), Bătălia de la Chaldiran (1517) şi războiul dintre Iran şi Iraq (1979-1987)
.
În spatele deciziei Profetului de a nu numi un successor şi a lăsa comunitatea să aleagă unul se află o mare înţelepciune. Islamul este o religie universală, care se aplică tuturor oamenilor, din toate timpurile. Trebuie să fie la fel de relevantă oamenilor din secolul al XXI-lea, cum a fost pentru aceia contemporani Profetului (sas). În timp ce principiile islamului sunt clar dezvăluite în Coran şi în Tradiţia Profetului, modul de aplicare al acestora diferă în funcţie de locuri şi timpuri.
Trebuia luată o decizie urgentă, înainte ca întreaga comunitate să se dividă. A avut loc o întrunire a Ansarilor, la care au luat parte şi Abu Bakr şi ‘Umar. Unul dintre Ansari a afirmat: „Noi suntem Ansarii, cei care l-au ajutat pe Allah şi armata Islamului. Voi, Muhajirunii, sunteţi numai o brigadă a acestei armate. Şi cu toate astea, unii dintre voi au îndrăznit să ne priveze de drepturile noastre naturale de conducere.” Abu Bakr le-a vorbit Ansarilor: „Noi, Muhajirunii, am fost primii care am acceptat Islamul. Ne bucurăm de cea mai nobilă descendenţă. Suntem cei mai respectaţi şi apreciaţi, precum şi cei mai numeroşi din Arabia. În plus, suntem cele mai apropiate rude ale Profetului.” Apoi, luând mâinile lui ‘Umar şi Abu Ubaida, care erau aşezaţi lângă el, unul de o parte şi unul de cealaltă parte, Abu Bakr a spus: „Oricare dintre aceştia doi sunt buni pentru noi să preia conducerea comunităţii musulmane. Alegeţi-l pe cel care vă convine.” În acest timp, ‘Umar a ridicat mâna lui Abu Bakr şi a spus: „Abu Bakr, nu ţi-a ordonat Profetul să îi conduci pe musulmani în rugăciune? Aşadar, tu eşti urmaşul său. Dacă te alegem pe tine, îl alegem pe cel în care Profetul a avut cea mai mare încredere şi pe care l-a iubit cel mai mult.” Apoi, atât Ansarii, cât şi Muhajirunii au făcut un pas în faţă şi au depus jurământul de supunere (baiyah) lui Abu Bakr.
Astfel au rezolvat musulmanii problema succesiunii. Dar această soluţie nu i-a multumit pe Ali ibn Abu Talib, Talha ibn Ubaidallah şi Zubair ibn al Awwam. Ali, reprezentând familia Profetului (sas) era ocupat cu pregătirile pentru înmormântare. Talha şi Zubair nu au participat la discuţiile preliminare. Ali, la început, nu a depus acel jurământ, dar când Abu Sufyan i-a cerut să declare că se supune califatului lui Abu Bakr, Ali a întrezărit pericolul unei sciziuni în cadrul comunităţii şi s-a supus, de bună voie şi cu sinceritate absolută. Conform lui Ibn Khaldun, Ali a jurat supunere la patruzeci de zile după moartea Profetului, dar Ibn Kathir afirmă că acest lucru a avut loc abia după moartea Fatimei, la şase luni după moartea Profetului (sas).
Cronicile şiite nu acceptă această înţelegere, susţinând că era dreptul lui Ali de a obţine califatul, numit fiind de către Profet (sas). Totuşi, există un consens între toate sursele – acela că disensiunile în ceea ce priveşte succesiunea au ieşit la iveală abia în timpul califatului lui Uthman.
Alegându-l pe Abu Bakr, companionii au stabilit unele precedente. Au demonstrat că musulmanii formau o comunitate dinamică, capabilă să preia frâiele propriului destin, printr-un proces consultativ comun, ce avusese loc în absenţa Profetului (sas). De asemenea, au stabilit faptul că cel care era numit calif, conducătorul temporal* al comunităţii islamice, trebuia să fie un om credincios, de încredere, înţelept, puternic, drept, integru.
* cu putere de decizie în chestiuni politice, economice, sociale, dar şi religioase
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu