CALIFATUL SELGIUCID

CALIFATUL SELGIUCID

Valurile invaziilor triburilor migratoare turcesti au produs schimbari in Imperiul Islamic. In 1091, turcii selgiucizi au stabilit capitala imperiului la Bagdad. In 1096 Papa Urban a initiat prima cruciada.


In 1118, califatul selgiucid s-a destramat. Intre 1171 si 1193, conducator a fost Saladin.



In anul 1096, in Siria si Palestina au avut loc o serie de razboaie intre crestini si musulmani. Aceste razboaie au durat, cu unele intreruperi, aproape 300 de ani. Musulmanii le-au numit “razboaiele cu francii”, iar istoricii occidentali le-au numit “cruciade”.


Pentru crestinii occidentali cruciadele au constituit evenimente de importanta majora. Au pornit la lupta regi, cavaleri, preoti, calugari, chiar calugarite, tarani si copii, mai ales din Franta, Italia si Germania. Cei care au ramas acasa au fost nevoiti sa plateasca impozite suplimentare pentru cheltuielile de razboi.


Pentru musulmani aceste razboaie nu au fost atat de importante. Luptele s-au dat in special la granitele imperiului. Istoricul arab Ibu Khaldun a inclus numai cateva paragrafe despre aceste razboaie in cartea despre cruciade, scrise in evul mediu. Armatele crestine care au ajuns in Siria si Palestina nu au constituit o amenintare pentru marile centre musulmane precum Bagdad sau Mecca. Insa au reprezentat un mare pericol pentru Ierusalim. Ierusalimul era o cetate sfanta pentru evrei, pentru crestini si musulmani. Pelerinii de orice religie mergeau sa se roage la locurile sfinte. Musulmanii mergeau la Cupola Stancii,evreii la Zidul Plangerii, iar crestinii la Sfantul Mormant.


Musulmanii au cucerit Ierusalimul in anul 637. La inceput, aceasta situatie nu a fost o amenintare pentru crestini. Din anul 1009, al-Hakem, califul Egiptului, a ordonat distrugerea Bisericii Sfantului Mormant si a inceput sa ii persecute pe crestini si evrei. Al-Hakem nu s-a multumit sa atace Ierusalimul, ci a incercat sa schimbe modul de a trai al oamenilor.


In 1055 turcii selgiucizi erau foarte puternici. Musulmanii ii numeau sultani pe acesti conducatori puternici. Armatele lor cucerisera Bagdadul, Siria si Iranul. In anul 1071, au invins armatele crestine la Manzikert, avansand spre Europa de vest.

In jurul anului 1076, cucerisera Ierusalimul si cea mai mare parte din Palestina.

Batalia de la Yarmouk

Valea de la Yarmouk, cu râul său mare si vegetatia bogata, este un loc necunoscut si uitat. Cu toate acestea aici vedem armata Islamului cum da dovada de atata valoare si eroism, incat si cei care nu cred au fost facuti sa planga de aceasta demonstratie de onestitate a musulmanilor.

Suntem in anul 15 d. H, pe cand in Siria conducea imparatul bizantin Heraclius, care a devenit extrem de frustat la auzul vestilor ca musulmanii au intrat in Siria. Nu reusea sa inteleaga cum o armata inferioara a musulmanilor putea provoca puternicul Imperiu Bizantin. Totusi, unul dintre oamenii din imperiul sau a fost cel care a inteles motivul acestui fapt. El i-a explicat:

"Moralitatea musulmanilor este superioara noua. Ei se roaga noaptea si tin post ziua. Ei nu asupresc pe nimeni. Ei se considera egali celorlalti. Noi bem vin, facem rau, nu ne tinem promisiunile si ii asuprim pe altii. Rezultatul este ca ei sunt hotarati si entuziasti in actiunile lor si noi suntem slabi si delasatori in ceea ce facem."

Cuvintele acestui om, care nici pe departe nu era musulman, a aprins mania in inima lui Heraclius si acesta a hotarat ca armata musulmana nu ii putea scapa. Ii va inghiti precum mareea care vine spre tarm, luand totul, fara a lasa ceva in urma. Impins de aceasta furie, Heraclius l-a trimis pe fratele sau Tadharaq sa conduca o mare armata numarand 240 000 de soldati impotriva a 3000 de musulmani slab echipati. Armata lui Heraclius era si bine antrenata si dotata, dar acestea erau in van fara pasiune, acea pasiune care venea din partea musulmanilor - pasiunea pentru Allah, pasiunea pentru Profet (pacea si binecuvantarea lui Allah fie asupra sa) si pasiunea pentru religie. Lumina credintei era aprinsa in inimile musulmanilor. Increderea in Allah si dragostea lor pentru Profet era mai puternica decat dragostea pentru averile lumesti, atat de mult incat toata forta armatei lui Heraclius nu ii facea sa se intristeze.

Totusi, lucrurile nu aratau bine si musulmanii trebuiau sa se pregateasca pentru ce era mai rau. In aceasta perioada Abu Ubaidah (Allah sa fie multumit de el) a condus o consultare (mashwara) cu armata. Pentru fiecare musulman care lupta, in tabara cealalta i se opuneau 8 persoane. S-a hotarat asadar ca intreaga suma platita de crestini si evrei drept jizyah sa le fie data inapoi. Jizyah era o taxa platita de ne-musulmani pentru protectie. Dar aceasta protectie nu mai putea fi garantata.

Aceasta onestitate aratata de musulmani i-a emotionat profund pe locuitorii din Yarmouk, si tristetea a inundat strazile din oras cand acesti oameni au plecat de langa ei. Allah ii iubeste pe cei cinstiti si Profetul a spus: "Aduceti-va aminte, nu exista credinta pentru cel care nu este cinstit; nu exista loc in religie pentru cel caruia nu ii pasa de cuvantul dat sau promisiunea facuta."

Timpul s-a scurs si cele doua armate s-au intalnit. Situatia era incordata si fiecare soldat era in garda. Bizantinii au inceput printr-o incercare de a mitui armata musulmana, oferta care a fost imediat respinsa de Khalid bin Walid (Allah sa fie multumit de el), care le-a oferit bizantinilor sansa de a accepta islamul si de a plati jizyah sau de a lupta. Aroganta bizantinilor a fost cea care i-a facut sa nu vada indrumarea si au ales sa lupte. Totusi, printre ei se afla un om care era dornic sa afle despre o religie atat de impresionanta - care i-a transformat pe niste oameni care inainte isi ingropau fetele de vii in asemenea barbati cu caracter. El era Jurjah bin Budhiyah, un general bizantin. Dupa ce l-a ascultat pe Khalid bin Walid, el a acceptat imediat adevarul si a hotarat sa treaca de partea musulmanilor. El a luptat cu atata indarjire si curaj de partea musulmanilor, incat numai o persoana cu o credinta puternica in adevar il putea egala. In cele din urma el a murit martir.

Bizantinii au fost cei care au facut prima miscare, cu un atac condus de 40 000 de soldati, contracarat imediat de armata musulmana. Lupta incepuse: sabiile se loveau, sagetile zburau prin aer, cutitele sareau in stanga si in dreapta. Musulmanii se rugau la Allah si versetele din sura Al Anfal erau recitate pentru a da forta si curaj armatei musulmane. Chiar si femeile s-au alaturat in lupta, dovedindu-se demne de a deveni martire. Musulamnii au luptat cu atata indarjire incat bizantinii au inceput sa se retraga.Bizantinilor nu li se opuneau niste oameni obisnuiti, aceasta era armata lui Allah, si nici o forta nu-i putea impinge inapoi. La Yarmouk am fost martorii curajului luptatorilor pentru Islam. Khalid bin Waleed, Abu Ubaidah bin Jarrah, Shurabil bin Hasana, Yazid bin Abu Sufyan, Ikrimah bin Abu Jahl, Qa’qa bin Amr, Abu Sufyan, Abud-Darda, Amr bin ‘As, Harith bin Dirar si Jurjah bin Budhiyah (Allah sa fie multumit de ei toti) au fost in primele randuri ale armatei musulmane.

Actele lor de curaj si indemanarea lor sunt mai presus de orice comparatie. Pentru a-i impedica pe soldatii lor sa fuga, bizantinii au trebuit sa isi lege soldatii. Ziua s-a facut noapte si lupta continua. Bizantinii lesinau, epuizati. dar oboseala nu ii atingea pe musulmani. Epuizarea si frustrarea a pus stapanire pe armata bizantina care a continuat sa se retraga pana a ajuns langa munte. Multi soldati au cazut atunci in rau, in timp ce altii au fost ucisi, inclusiv Tadharaq. 3000 de musulmani au devenit martiri in timp ce armata bizantina a pierdut in jur de 100 000 de soldati (cronicile timpului au estimat la aceasta valoare pierderile suferite de bizantini, in timp ce ultimele cercetari estimeaza o cifra de 50 000 de soldati. Ambele surse afirma ca 45% din armata bizantina angajata in aceasta lupta a pierit, la care se adauga ranitii.) Printre cei care au murit martiri, se numara: Jurjah bin Bhudiyah, Ikrimah bin Abu Jahl, Amr bin Ikirimah, Salamah bin Hisham, Amr bin Saeed, Aban bin Saeed, Hisham bin Al-Aas, Habbar bin Sufyan si Tufail bin Amr -Allah sa fie multumit de toti.

Aceasta batalie a fost o vitorie a musulmanilor, o victorie obtinuta de increderea lor in Allah. Allah nu ii paraseste pe cei care cred in El. Cinstea si demnitatea cu care musulmanii i-au tratat pe ceilalti, dorinta lor de a se sacrifica pentru Islam au fost suficient de puternice pentru a rezista uneia dintre cele mai dotata si cunoscute armate ale lumii. Victoria inseamna putere -dar nu puterea banilor sau a armurilor, ci mai degraba puterea pasiunii din suflet.

Moartea Profetului Muhammad si alegerea primului calif

Civilizaţiile sunt încercate prin momente cruciale, aşa cum omul este încercat prin greutăţi. Aceste momente de răspântie sunt cele care arată adevărata valoare a unei civilizaţii, aşa cum încercările scot la iveală adevăratul caracter al omului.

Moartea Profetului Muhammad (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) este primul eveniment crucial cu care s-a confruntat comunitatea islamică. Forma edificiului istoric al islamului a fost desăvârşită în aceste momente. Moartea Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a evidenţiat personalităţile puternice ale lui Abu Bakr as-Siddiq, ‘Umar ibn al-Khattab, ’Uthman bin Affan şi Ali ibn Abu Talib. Ceea ce aceşti companioni au făcut, sau au refuzat să facă, a influenţat cursul istoriei islamului în următorii 1400 de ani.

Muhammad a unit o comunitate care a depăşit limitele impuse de apartenenţa la un trib, rasă sau naţionalitate. Ceea ce a unit această comunitate au fost Coranul şi Tradiţia Profetului. Acum, că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) nu mai era, se părea că aceste forţe, care fuseseră învinse de Islam, ar putea ieşi din nou la suprafaţă şi diviza comunitatea. Când a murit, a lăsat în urmă un gol care era imposibil de umplut. Moştenirea sa a fost testată imediat după moartea sa.

Primele reacţii la aflarea veştii morţii Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) au fost şocul, necredinţa si respingerea. Nimeni nu îşi putea închipui viaţa fără existenţa Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa). Când ‘Umar ibn al Khattab a auzit că Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a murit, a fost atât de afectat încât a scos sabia şi a spus: „Unii ipocriţi pretind că Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a murit. Jur pe numele lui Allah, că el nu a murit; el s-a dus să se întâlnească cu Domnul, aşa cum s-au dus şi alţi Profeţi înaintea lui. Moise (pacea fie asupra sa) a fost plecat de lângă oamenii lui timp de 40 de zile şi ei l-au crezut mort, dar el s-a întors. Pe numele lui Allah, Profetul se va întoarce, aşa cum a facut-o şi Moise. Cel care îndrăzneşte să repete astfel de zvonuri false va avea mâinile şi picioarele tăiate de această sabie.”

Oamenii îl ascultau pe ‘Umar, prea şocaţi pentru a crede că omul care transformase întreaga Arabie şi o adusese pe culmile istoriei era mort. Situaţia era într-adevăr sumbră.
Nimeni nu îndrăznea să îl contrazică pe ‘Umar. În timpul morţii Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) Abu Bakr nu se afla lângă acesta, dar atunci când veştile au ajuns şi la el, a plecat spre moschee, acolo unde ‘Umar le vorbea oamenilor. El a fost singurul care a avut curajul să îl întrerupă pe ‘Umar. După ce l-a preamărit pe Allah Preaînaltul, Abu Bakr a spus: „O, oameni! Dacă l-aţi adorat pe Muhammad, aflaţi că el este mort. Dacă l-aţi adorat pe Allah, el cu siguranţă este viu şi niciodată nu va muri.” Apoi a recitat următorul verset din Quran:

„Şi Muhammad nu este decât un trimis - şi au mai fost înainte de el şi alţi trimişi. Dacă el ar muri sau ar fi ucis, v-aţi întoarce voi pe călcâiele voastre? Cel care s-ar întoarce pe călcâiele lui nu i-ar aduce lui Allah nici o stricăciune. Şi Allah îi va răsplăti pe cei mulţumitori.” (Sura Al-‘Imran:144).

Era ca şi cum oamenii ascultau pentru prima dată acest verset; i-a lovit precum un trăsnet. Ulterior, ‘Umar a relatat că atunci cand l-a auzit, picioarele au început să îi tremure şi a realizat că într-adevăr Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) părăsise această lume. Profetul, cel care adusese Mesajul Divin îi părăsise, dar lumina pe care el a adus-o trebuia să călăuzească şi generaţiile următoare.

Trupul Profetului care a dus la cea mai mare revoluţie spirituală cunoscută de omenire se afla în colţul unei camere micuţe. Acolo era omul care a transformat societatea tribală într-o comunitate de credincioşi, stăpâni pe propriul destin. Oamenii treceau pe lângă trupul lui, unul după altul, suspinând, clătinându-şi capetele, nesiguri de ce le rezerva viitorul.

Cum urma să supravieţuiască misiunea Profetului în vâltoarea istoriei, fără prezenţa sa fizică? Cum se putea ridica edificiul credinţei în Allah, fără arhitectul care l-a conceput? A lăsat Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) instrucţiuni cu privire la cine urma să îi ia locul? Dacă nu, ce înţelepciune se află în spatele acestei decizii?

Imediat după moartea Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa), s-au creat tabere care se întreceau în ceea ce privea succesiunea. Pe de o parte erau Ansarii, cei care îl ajutaseră pe Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) şi pe cei care emigraseră din Mekka (Mujahirun), care susţineau că cei care i-au ajutat într-un moment atât de greu, meritau să fie cei care să conducă comunitatea; sau măcar să fie aliaţi la conducere. Propuneau să se facă un comitet format din două persoane, una dintre Ansari şi una dintre Muhajiruni.

Pe de altă parte se aflau susţinătorii lui Abu Bakr as-Siddiq. Ei se bazau pe faptul că în timpul cât Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) fusese bolnav, îl desemnase pe Abu Bakr să conducă rugăciunile. Abu Bakr fusese primul care îmbrăţişase islamul şi fusese unul dintre cei mai apropiaţi companioni ai Profetului (pacea si binecuvântarea lui Allah fie asupra sa).
O a treia tabără îl susţinea pe Ali ibn Abu Talib. Ali era verişorul Profetului şi era căsătorit cu Fatimah uz-Zahra, fiica Profetului. El a fost primul tânăr care a îmbrăţişat Islamul şi Profetul a făcut menţiuni la adresa sa ca fiind fratele şi urmaşul său. Comunitatea islamică a rezolvat imediat disensiunile în ceea ce priveşte primele două poziţii, dar au ramas diferenţe în ceea ce privea a treia tabără. Aceste diferenţe au dus mai târziu la schisma între şiiti si sunniţi, un cutremur care s-a întins pe toată istoria Islamului. Puterea devastatoare a acestui cutremur se poate observa în momentele de cumpănă ce au urmat: Masacrul de la Karbala (680), Bătălia de la Chaldiran (1517) şi războiul dintre Iran şi Iraq (1979-1987)
.
În spatele deciziei Profetului de a nu numi un successor şi a lăsa comunitatea să aleagă unul se află o mare înţelepciune. Islamul este o religie universală, care se aplică tuturor oamenilor, din toate timpurile. Trebuie să fie la fel de relevantă oamenilor din secolul al XXI-lea, cum a fost pentru aceia contemporani Profetului (sas). În timp ce principiile islamului sunt clar dezvăluite în Coran şi în Tradiţia Profetului, modul de aplicare al acestora diferă în funcţie de locuri şi timpuri.
Trebuia luată o decizie urgentă, înainte ca întreaga comunitate să se dividă. A avut loc o întrunire a Ansarilor, la care au luat parte şi Abu Bakr şi ‘Umar. Unul dintre Ansari a afirmat: „Noi suntem Ansarii, cei care l-au ajutat pe Allah şi armata Islamului. Voi, Muhajirunii, sunteţi numai o brigadă a acestei armate. Şi cu toate astea, unii dintre voi au îndrăznit să ne priveze de drepturile noastre naturale de conducere.” Abu Bakr le-a vorbit Ansarilor: „Noi, Muhajirunii, am fost primii care am acceptat Islamul. Ne bucurăm de cea mai nobilă descendenţă. Suntem cei mai respectaţi şi apreciaţi, precum şi cei mai numeroşi din Arabia. În plus, suntem cele mai apropiate rude ale Profetului.” Apoi, luând mâinile lui ‘Umar şi Abu Ubaida, care erau aşezaţi lângă el, unul de o parte şi unul de cealaltă parte, Abu Bakr a spus: „Oricare dintre aceştia doi sunt buni pentru noi să preia conducerea comunităţii musulmane. Alegeţi-l pe cel care vă convine.” În acest timp, ‘Umar a ridicat mâna lui Abu Bakr şi a spus: „Abu Bakr, nu ţi-a ordonat Profetul să îi conduci pe musulmani în rugăciune? Aşadar, tu eşti urmaşul său. Dacă te alegem pe tine, îl alegem pe cel în care Profetul a avut cea mai mare încredere şi pe care l-a iubit cel mai mult.” Apoi, atât Ansarii, cât şi Muhajirunii au făcut un pas în faţă şi au depus jurământul de supunere (baiyah) lui Abu Bakr.

Astfel au rezolvat musulmanii problema succesiunii. Dar această soluţie nu i-a multumit pe Ali ibn Abu Talib, Talha ibn Ubaidallah şi Zubair ibn al Awwam. Ali, reprezentând familia Profetului (sas) era ocupat cu pregătirile pentru înmormântare. Talha şi Zubair nu au participat la discuţiile preliminare. Ali, la început, nu a depus acel jurământ, dar când Abu Sufyan i-a cerut să declare că se supune califatului lui Abu Bakr, Ali a întrezărit pericolul unei sciziuni în cadrul comunităţii şi s-a supus, de bună voie şi cu sinceritate absolută. Conform lui Ibn Khaldun, Ali a jurat supunere la patruzeci de zile după moartea Profetului, dar Ibn Kathir afirmă că acest lucru a avut loc abia după moartea Fatimei, la şase luni după moartea Profetului (sas).

Cronicile şiite nu acceptă această înţelegere, susţinând că era dreptul lui Ali de a obţine califatul, numit fiind de către Profet (sas). Totuşi, există un consens între toate sursele – acela că disensiunile în ceea ce priveşte succesiunea au ieşit la iveală abia în timpul califatului lui Uthman.
Alegându-l pe Abu Bakr, companionii au stabilit unele precedente. Au demonstrat că musulmanii formau o comunitate dinamică, capabilă să preia frâiele propriului destin, printr-un proces consultativ comun, ce avusese loc în absenţa Profetului (sas). De asemenea, au stabilit faptul că cel care era numit calif, conducătorul temporal* al comunităţii islamice, trebuia să fie un om credincios, de încredere, înţelept, puternic, drept, integru.




* cu putere de decizie în chestiuni politice, economice, sociale, dar şi religioase

Cele patru mari califate

Odata cu moartea lui Muhammed, comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii.


Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Muhammed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in rugaciune, in timpul ultimei perioade a lui Muhammed; ’Omar ibn al Khattab , un capabil si de incredere companion al Profetului; ‘Osman ibn Affan un respectat nou convertit ; si Ali ibn Abi Talib, varul si ginerele lui Muhammed. Pentu a evita neintelegerile printre variatele grupuri, ‘Omar deodata l-a imbratisat pe Abu Bakr, semnul traditional al recunoasterii noului lider.


Curand cu totii au cazut de acord si inaite de apusul soarelui Abu Bakr a fost recunoscut ca fiind urmasul lui Muhammed - khalifa – califul- cuvant cu intelesul de urmas, dar de asemanea sugereaza care va fi rolul sau in istorie: sa conduca conform Coranului si practicilor Profetului.



Califatul lui Abu Bakr a fost scurt, dar important. Un conducator exemplar , a trait simplu, implinindu-si cu ardoare obligatiile, accesibil si pe placul poporului sau. Dar el de asemenea a ramas ferm cand imediat dupa moartea Profetului, cateva triburi au renuntat la plata Daniei. Abu Bakr i-a disciplinat imediat.

Mai tarziu a intarit suportul triburilor dintre Peninsula Arabica si ulterior a concentrat energiile lor impotriva puternicelor imperii din est : sasanienii din Persia, si bizantinii din Siria , Palestina si Egipt. Pe scurt, el a demonstrat valoarea statului musulman.



Al doilea calif , ‘Omar mentionat de Abu Bakr intr-un testament scris -a continuat sa demonstreze aceasta valoare. Adoptand titlul Emir al Muminin "conducatorul dreptcredinciosilor", ‘Omar a extins legea islamica peste Siria , Egipt , Irak si Persia in ceea ce din punct de vedere militar pot fi considerate uimitoare victorii .


La 4 ani de la moartea Profetului, statul musulman s-a extins peste toata Siria si, la o faimoasa batalie data in timpul unei furtuni de nisip langa raul Yarmuk, a scazut din puterea bizantinilor - al caror conducator, Heraclius, care cu putin timp inainte respinsese cu dispret scrisoarea din partea unui “necunoscut” Profet al Arabiei. Ba chiar mai uimitor, statul musulman a administrat teritoriile cucerite cu o toleranta aproape nemaiauzita la acea vreme.


In Levant (denumire data in trecut Litoralului rasaritean al Marii Mediterane – Asia Mica, Siria, Liban, Egipt), de exemplu, conducatorul musulman Khaled ibn al Walid a semnat un tratat dupa cum urmeaza:
“Aceasta este ceea ce Khaled ibn al Walid garanteaza locuitorilor crestini ai Levantului daca intra acolo”: le-a promis siguranta pentru vietile lor, proprietati si biserici, ca zidurile cetatii lor nu vor fi daramate si ca nici un musulman nu va fi prins in casele lor . De asemenea, le asigura intelegere din partea lui Allah si Profetului Sau, din partea califilor si a credinciosilor.

Ca atat timp cat vor plati taxa de trecere si impozitele nu le va fi decat bine. Aceasta toleranta era tipica lumii musulmane din acea vreme. La un an dupa Yarmuk, ‘Omar , in tabara militara al Jabiyah -pe intinderile Golan, a primit vestea cum ca bizantinii erau gata sa inconjoare Ierusalimul si sa mearga acolo sa se predea personal. Conform unei relatari, el a intrat in oras singur , umbland imbracat intr-o mantie simpla, uimind populatia obisnuita cu o garderoba somptuoasa si ceremonialele de la Curte ale bizantinilor si persanilor. I-a uimit in continuare cand le-a alungat temerile negociind un tratat generos in care le-a spus: "In numele lui Dumnezeu - aveti securitate deplina pentru bisericile voastre care nu vor fi ocupate sau distruse de catre musulmani.".


Asigurarea avea sa dovedeasca succes pretutindeni. Pe teritoriul Siriei de azi, de exemplu , multi crestini, care au fost implicati in cateva discutii teologice cu autoritatile bizantine si persecutati de ele, au primit venirea musulmanilor ca pe un sfarsit al tiraniei. Si in Egipt, pe care Amr ibn al As l-a luat de la bizantini dupa un mars curajos de-a lungul Peninsulei Sinai, crestinii coptici nu numai ca i-au primit bine pe arabi, ba chiar i-au sustinut cu entuziasm. Acest model a fost repetat de-a lungul Imperiului Bizantin.


Conflictul dintre grecii ortodocsi , sirienii monofiziti, coptii, si crestinii nestorieni a contribuit la caderea bizantinilor- intotdeauna priviti ca intrusi pentru a imbunatati suportul poporului, in timp ce toleranta pe care musulmanii au aratat-o fata de crestini si evrei a inlaturat cauza principala care-i determina sa li se opuna.

‘Omar a adoptat aceasta atitudine si in problemele administrative , de asemenea a numit guvernatori musulmani in provinciile noi, existand administratii bizantine si persane retinute acolo unde era posibil. Pentru 5o de ani, de fapt, greaca a ramas limba oficiala a Siriei , Egiptului si Palestinei in timp ce pahlavi, limba oficiala a sasanienilor, continuand sa fie folosita in Mesopotamia si Persia.’Omar care a servit drept calif timp de 10 ani, si-a incheiat conducerea cu o semnificativa victorie asupra Imperiului Persan.

Lupta cu Regatul Sasanit a inceput in 687 la Al- Qadisiyah, langa Ctesifon in Irak unde cavaleria musulmana a facut fata cu elefanti - folositi de persani ca un tanc primitiv. Astfel, cu batalia lui Nihavand, numit "Cuceritorul cuceritorilor ", ‘Omar a sigilat destinul Persiei; dupa aceea a devenit unul dintre cele mai importante imperii musulmane.


Califatul lui a fost plasat la rang inalt in istoria Islamului timpuriu. Era luat in considerare pentru corectitudinea lui, idealurile sociale, administrative si relatiile cu alte state. Inovatiile sale au depasit toate tiparele despre bunastarea sociala, taxe si finante si administrarea tesaturilor ale imperiului in inflorire.


Dupa moartea lui ‘Omar, un consiliu de consultanta compus din companionii Profetului, a selectat ca al treilea calif pe ‘Osman, pe timpul caruia au aparut primele eforturi serioase depuse pentru unitatea islamica.’Osman a realizat multe in timpul acestui regat. A urmarit pacificarea Persiei continuand sa apere statul musulman impotriva bizantinilor, adaugand la imperiu ceea ce azi numim Libia si luand o mare parte din Armenia.


De asemenea, ‘Osman, prin varul sau, Mu'awiyah Ibn Abi Sufyan, guvernatorul zonei in care se afla Siria de azi, a infiintat o armata marina araba care a avut o serie de angajamente cu bizantinii. De o mare importanta in istoria Islamului a fost redarea textului coranic din ordinul lui ‘Osman asa cum a fost revelat Profetului.


Realizand ca mesajul original de la Dumnezeu poate fi distorsionat de diverse variante, a intrunit un comitet care sa stranga versetele coranice si sa distruga alte variante. Rezultatul a fost textul acceptat pana astazi in lumea musulmana. Foto: Manuscrisul din secolul VIII din MakkahMadinah este unul dintre cele doua vechi copii ale Coranului.


Aceste succese, de asemeni, au fost limitate de serioase slabiciuni administrative. ‘Osman a fost acuzat de favorizarea membrilor familiei sale, clanul Umayyah. Negocierile cu privire la asemenea revendicari au fost deschise de reprezentanti din Egipt, dar curand au esuat si ‘Osman a fost ucis- act ce a cauzat o fisura in comunitatea islamica care nu a mai fost niciodata remediata in intregime.

Aceasta fisura s-a marit odata ce Ali, varul si ginerele Profetului, a fost ales al IV-lea calif. Era esentiala autentificarea califatului lui Ali. Rudele lui ‘Osman, in special Mu'awiyah, puternicul guvernator al Siriei unde alegerea lui Ali nu a fost recunoscuta, considera califatul lui Ali invalid deoarece alegerea sa a fost sustinuta de cei responsabili de moartea lui ‘Osman. Conflictul a atins punctul culminant in 657 la Siffin, langa Eufrat si a condus la o divizare majora intre suniti si siiti- partizanii lui Ali- diviziune ce avea sa lase ulterior o amprenta asupra istoriei Islamului. De fapt, sunitii si siitii sunt de comun acord cu aproape toate principiile Islamului.


Ambele categorii cred in Coran si in Profet, ambii urmeaza aceleasi principii ale religiei si ambii practica aceleasi ritualuri. Exista insa o mare diferenta, care este mai degraba politica decat religioasa si priveste alegerea califului sau succesorului lui Muhammed.


Majoritatea musulmanilor sustin principiul care duce la alegerea lui Abu Bakr ca prim calif. Acest grup este cunoscut sub numele de Ahl al-sunnah wa-l-jama'ah - oamenii traditiei Profetului si comunitatii - sau sunitii, care considera califul ca fiind succesorul lui Muhammed numai prin capacitatea sa de conducator al comunitatii. Pe de alta parte, principiul de baza al siitilor considera califatul - pe care il numesc "lider neales".

Califatul, spun ei, trebuie sa ramana in familia Profetului - cu Ali primul calif recunoscut, in timp ce sunitii considera califatul un gardian al Shariah - Legea Islamica, siitii il vad pe imam ca un mostenitor de incredere, interpretand invataturile spirituale ale Profetului.


Dupa batalia de la Siffin, Ali, a carui putere de conducere era in Iraq, cu capitala la Kuffa, a inceput sa piarda suportul multora dintre cei care il urmau si in anul 661 a fost ucis de unul dintre ei. Fiul lui, Hassan, a fost proclamat calif la Kuffa, dar imediat dupa aceasta a cedat in fata lui Mu'awiyah care fusese deja proclamat calif in Ierusalim in anul urmator si care acum era recunoscut si acceptat drept calif in toate teritoriile musulmane - astfel, inaugurand dinastia omeyyad care va conduce timp de 90 de ani.

Diviziunea dintre suniti si siiti a continuat sa se dezvolte si s-a marit in anul 680 cand Hussain, fiul lui Ali, a incercat sa castige califatul omeyyad si a fost ucis la Karbala, in Irak impreuna cu sustinatorii lui. Moartea lui este comemorata in fiecare an de siiti. sau

Istoria Islamului in Romania

In Numele lui Allah cel Milostiv, Indurator,

Islamul are o tradiţie de peste 700 de ani in Romania.

Inceputurile Islamului pe teritoritoriul romanesc sunt legate de stabilirea pecenegilor si cumanilor cu multe secole in urma, urmate apoi de raporturile domnitorilor romani medievali cu sultanii otomani, de confesiune musulmana .

Dintre domnitorii romani de dupa 402 care au urcat pe scaunul principatelor dunarene, numai doi au parasit crestinismul, si s-au convertit la Islam, unuia dintre acestia ramanandu-i porecla in posteritate: Mihnea Turcitul.

De la 1417, cand Mircea cel Batran pierde Dobrogea, cucerita de turci, si pana in 1878, cand tanarului stat Romania i se recunoaste independenta de catre marile puteri, pe teritoriul celor doua principate a avut loc o infloritoare viata religioasa ortodoxa, cu binecunoscutele-i izbanzi culturale si teologale: in 1642, la Iasi, are loc un sinod organizat de Vasile Lupu, care promulga Marturisirea ortodoxa a lui Petru Movila, aprobata de patru patriarhi rasariteni si asumata de intreaga crestinatate pravoslavnica...

Este unul din numeroasele episoade care l-au determinat pe Iorga sa sustina ca civilizatia si cultura bizantina s-au continuat dupa 1453 in Tarile Romane, fenomen pe care el insusi l-a denumit "Bizantul dupa Bizant"...

In treacat fie spus, cu un secol inainte de caderea Constantinopolului, Sf. Grigorie Palama, stalp al teologiei ortodoxe, care a dogmatizat intr-o noua formula doctrina despre energiile necreate - baza teoretica a isihasmului - a cazut in captivitate la turci. Pana a sosit rascumpararea baneasca solicitata, vreme de opt luni, viitorul sfant a fost tratat cat se poate de bine si a dezbatut cu pazitorii sai probleme teologice.

Reintorcandu-ne la raporturile noastre istorice cu turcii, trebuie spus ca acesti musulmani, n-au provocat un fenomen de dezbinare in randul romanilor similar cu uniatia. Nu s-au inversunat sa faca prozelitism islamic in principate, cum au facut in Bosnia, Albania sau Bulgaria.

Dupa ce si-au castigat independenta, bulgarii le-au raspuns cu aceeasi moneda.In 1833, trei calugari plecati cu o corabie de la Athos, sosesc pe Dunare la Isaccea, unde debarca si ajung apoi in satul Niculitel. Cumpara de la un musulman o bucata de pamant si infiinteaza manastirea Cocosu, care functioneaza ani buni cu incuviintarea tacita a autoritatilor locale, iar mai tarziu cu acte in regula.

Dupa ce Romania si-a dobandit independenta, spre deosebire de situatia din Bulgaria, musulmanii din Dobrogea - turci si tatari - au fost bine tratati de noua administratie. Bruto Amante, calator italian care ne-a vizitat in mai multe randuri tara la sfarsitul secolului XIX, a publicat in 1888 la Roma o carte, "La Romania illustrata - Ricordi di viaggio", din care citam de la pp. 256-257: "Elementul musulman dainuia in satele din jurul Constantei (inca din 1878) cand am ajuns eu acolo. E un fapt fara precedent: disparut aproape in intregime din Bulgaria, acest element a socotit avantajoasa ramanerea sa in Dobrogea, desi fanatismul religios ii face pe turci sa-i desconsidere pe crestini. Insa turcii au la Constanta doua geamii cu specificele lor minarete si sunt tratati cu cea mai mare toleranta de romani, ba chiar favorizati, fapt care a impiedicat in buna parte emigrarile. Tot la Constanta exista si o capela destinata celor trei sute de catolici care locuiesc acolo...".

Merita reprodus si acest pasaj, din acelasi volum al lui Bruno Amante, aflat la pp. 185-186: "Toleranta, inteleasa in sens absolut, este prerogativa romanilor. (...) In vremea multor conflicte, s-au refugiat aici numerosi straini. Nu numai ca romanii n-au incercat sa faca prozelitism printre nou-veniti, dar le-au dat locuri pentru a-si construi biserici si chiar au facut danii acestor lacasuri."

La inceputul secolului trecut, Regele Carol I a construit pentru musulmanii din Constanta o moschee impunatoare, aflata in centrul orasului, care poarta numele monarhului.

La Balcic, Regina Maria avea in anturajul sau cateva turcoaice de care era puternic atasata. Turcii si tatarii din tara noastra au dovedit loialitate maxima fata de statul roman, iar nume de-ale lor nu au figurat printre membrii minusculului partid comunist interbelic, intesat de minoritari, finantat de Moscova si care dorea dezmembrarea Romaniei. (Acelasi lucru se poate afirma si despre armeni - negustori cinstiti si oameni admirabili).

Iorga, pomenit la inceput, a publicat pagini deosebit de expresive despre cultura islamica din Dobrogea iar arhitectul G.M. Cantacuzino a relevat insemnatatea aceleiasi regiuni a noastre ca punte organica spre Orient, cu reflexe de civilizatie turco-bizantina, suprapusa peste stratul greco-roman...

Astazi traiesc in Romania peste 70.000 de musulmani.Marea lor majoritate se gasesc in judetele Constanta (85%) si Tulcea (12%), restul (3%) in diferite centre urbane ca: Bucuresti, Braila, Calarasi, Galati, Giurgiu, Turnu Severin si alte localitati. Lacasurile de rugaciune musulmane din Romania sunt in numar de 80 de geamii.

Dupa revolutie s-au infiintat mai multe fundatii si asociatii Islamice care au ca scop sprijinirea Cultului Musulman din Romania in toate actiunile pe care acesta le intreprinde pentru satisfacerea nevoilor religioase si spirituale ale populatiei de rit musulman din Romania, promovarea si perpetuarea culturii islamice, educarea copiilor si tinerilor musulmani in spiritual invataturilor Coranului, asigurarea de informatii religioase pentru toti credinciosii. Dintre acestea importante s-au dovedit a fi: fundatia Taiba, Liga islamica si culturala, Fundatia Semiluna, Asociatia Musulmani Romani.

Ca lacasuri de cult, mai importante ar fi Moscheea si geamia "Hunchiar" din municipiul Constanta, geamia "Esma han Sultan" din Mangalia, care este totodata cea mai veche din tara, geamiile din Medgidia, Cernavoda, Harsova, Tulcea, Babadag, Macin si Isaccea; aceste lacasuri de cult enumerate mai sus sunt declarate monumente istorice.

Activitatea religioasa a musulmanilor in Romania este condusa de un muftiu, cu resedinta in municipiul Constanta. Muftiul este ales prin vot secret din randul clericilor de catre Sura Islam.

Cultul musulman din Romania are bune relatii cu intreaga comunitate islamica internationala, atit bilaterale cit si multilaterale. Aceste relatii cuprind schimburi reciproce de delegatii, participari la intruniri si simpozioane pe diverse teme, organizari de pelerinaje anuale la Mecca etc. Credinciosii si deserventii cultului musulman contribuie si ei prin munca lor la dezvoltarea si prosperitatea Islamului.

Mihnea al II-lea Turcitul, un domnitor musulman roman

Mihnea al II-lea Turcitul (1564-1601) a fost domnitor al Ţării Româneşti între septembrie 1577 şi iulie 1583 şi, din nou, între aprilie 1585 şi mai 1591. A fost supranumit Turcitul ca urmare a convertirii sale la Islam.

Singurul fiu al lui Alexandru al II-lea Mircea a urcat pe tron în urma unor evenimente caracteristice decăderii puterii domnitorului şi obiceiurilor locale sub presiunea Imperiului Otoman (suzeranul Ţării Româneşti): Mihnea a concurat cu un pretendent străin, doctorul Lombard Rosso, care susţinea că este descendentul unui domnitor valah, şi a acaparat tronul cu ajutorul bunicii sale, Doamna Chiajna.

Prima domnie, ca voievod-copil, s-a desfăşurat sub tutela mamei sale, Doamna Ecaterina Salvarezzo, şi s-a încheiat cu mazilirea lui de către sultanul Murad al III-lea (în iunie 1583), în favoarea domnitorului Petru Cercel. Ca urmare, a fost nevoit să plece în exil la Tripoli, sub custodia autorităţilor otomane.

Istoria Islamului in Anglia

In numele lui Allah cel Milostiv, Indurator


A venit randul Marii Britanii in observarea aparitiei si evolutiei Islamului
in spatiul European.

Islamul a fost cunoscut în Anglia cu mult timp in urma, existand trimiteri islamice în prologul lui Chaucer din Povestiri din Cantenbury (1386).

După Cruciadele împotriva Islamului, Marea Britanie si-a schimbat radical relatiile cu unele state islamice, ajungandu-se chiar la prietenie. Queen Elizabeth I, de exemplu, a cerut Sultanului otoman Murad asistenţă navala împotriva Armadei spaniole.

Primul englez devenit musulman, a fost John Nelson, care s-a convertit la islam in secolul 16.

Un document din 1641 se referă la "o sectă de Mahomateni" descoperita "aici, la Londra". In acea perioada nu au fost semnalate decat cateva convertiri la Islam. In 1649 Alexander Ross realizeaza prima traducere a Coranului in limba engleza.

În secole 18 si 19 au existat o serie de convertiri la islam printre clasele superioare britanice, inclusiv Edward Montagu, fiul unui ambasador în Turcia.

Primul grup mai numeros de musulmani a sosit in Anglia cu 300 de ani în urmă.
Ei au fost recrutaţi ca marinari în India pentru a lucra pentru East India Company, şi deci nu este surprinzător faptul că primele comunităţi musulmane au fost găsite în oraşe-porturi.

Unii musulmani marinari au decis să rămână în Marea Britanie.

Urmatorul val de imigrare a musulmanilor in Marea Britanie a fost dupa deschiderea Canalului de Suez în 1869. Creştere schimburilor comerciale a determinat o cerere de bărbaţi pentru locuri de muncă în porturi şi pe nave.


Campionul de box Printul Naseem Hamed este un britanic musulman din Sheffield ai căror părinţi sunt de origine yemenită.

Cei mai multi dintre aceste imigranţi au venit din Yemen, Aden, pentru că, probabil, a fost principalul punct naval pentru navele din Marea Britanie şi Orientul Îndepărtat, şi multi dintre marinarii imigranti s-au stabilit mai târziu în orase porturi precum Cardiff, Liverpool, South Shields, Hull, şi Londra. In Marea Britanie traiesc astazi peste 80000 de yemeniti, care formează cel mai mare grup de musulmani stabilit in Marea Britanie.



Prima moschee din Marea Britanie a fost înregistrata ca fiind cea de pe strada 2 Glyn Rhondda , in orasul Cardiff, datand din 1860.

Populatia musulmana de astazi din Marea Britanie este formata din oamenii care au imigrat in Marea Britanie în anii 1950, 60s, şi'70, sau descendenţii acestora.

În primul trimestru al secolului 20 a fost estimat că au existat în jur de 10000 de musulmani din Marea Britanie. Acum există între 2 şi 3 milioane de britanici musulmani (4% - 6% din populaţie) şi, mai mult de jumătate dintre ei s-au nascut in Marea Britanie.


Multi dintre imigranţii din anii 1950 şi 60s au venit din India şi Pakistan, în căutarea unei vieti mai bune.



Primii imigranţi au fost bărbaţii, care au plecat lasandu-si in urma familiile lor. Au trait în Marea Britanie în case comunale, până când au strans suficienti bani pentru a-si aduce soţiile şi copiii.


Pentru că nu au beneficiat de nici un ajutor de stabilire sau de domiciliu în Marea Britanie, noii imigranţi au început o tradiţie a efortului prin munca asidua, ei lucrand extrem de mult pentru a-si permite un trai civilizat.


In 1971 se adopta primul Act de imigrare care blocheaza imigrarea pentru bărbaţii singuri.




Astazi există peste 1000 de moschei in Marea Britanie.Incepand cu anii 1990,Islamul a devenit a doua religie ca popularitate in Marea Britanie.

Peste 3 milioane de musulmani sunt activi în credinţa lor.

Cei mai multi dintre musulmanii britanici sunt sunniti.

Regina Marii Britanii a declarat recent ca in viitor nu exclude ca legile in Maria Britanie sa fie inspirate din Sharia, datorita numarului mare de musulmani din Anglia.



De asemenea, tot mai multe biserici crestine sunt transformate in moschei datorita cresterii numarului de convertiri la Islam si scaderii interesului britanicilor crestini fata de credinta lor.

Istoria Islamului in China (650-prezent)

In numele lui Allah cel Milostiv, Indurator

Astazi m-am gandit sa alcatuiesc o sinteza a istoriei Islamului in China. Din aceiasi serie va urma: Spania musulmana( 711- 1492), Imperiul Abbasid (750 -1258),Imperiul Otoman (1301- 1922), Islamul in Marea Britanie (1500- prezent).

Islamul este încă recunoscut oficial ca religie în China de astazi .Musulmanii din China au reuşit dea lungul timpului să îşi exercite credinţa in propria tara, uneori împotriva unor mari impedimente.

Origini
Se crede că Islamul a fost adoptat în China în timpul califat lui Uthman Ibn Affan, cel de-al treilea calif al islamului.

Califul a trimis o solie în China în 29 AH (650 CE, optsprezece ani de la moartea Profetul Muhammad (pacea fie asupra lui).

Delegaţia a fost condusă de Sa'ad Ibn Waqqas un unchi matern al profetului. Sa'ad Ibn Waaqas l- a invitat pe imparatul chinez (Yung-Wei) la Islam.

Pentru a arata marea admiraţie pentru islam, imparatul a ordonat înfiinţarea in China a primei moschei. Magnifica Moschee denumita "Canton" se gaseste si în ziua de azi după paisprezece secole, fiind folosita ca "moschee muzeu".


În documentele arabe există putine înregistrări de la evenimentul adoptarii Islamului in China, dar există scurte menţiuni cu privire la dinastia Tang. Construirea moscheii Canton in China este considerat evenimentul care marcheaza naşterea Islamului în China.

Comerţul


Mulţi musulmani au calatorit in China pentru comerţ, avand un mare impact economic, cultural, religios si nu numai. Musulmanii practic au dominat importul / exportul in China in timpul dinastiei Sung (960-1279).


Un numar foarte mare de musulmani au ramas in China fiind pe deplin integrati în societatea chineză.

Un exemplu interesant de această sinteză a fost procesul prin care noi musulmani si-au schimbat numele lor.

Mulţi musulmani s-au căsătorit cu femei chineze Han şi pur şi simplu au luat numele de la sotie. Altii au luat nume de familie chinezesti precum Mo, Mai, şi Mu, considerat echivalentul numelor Muhammad, Mustafa şi Masoud.


Unii musulmani, care nu au putut găsi un nume similar cu numele chinez, şi-au adoptat caractere chinezesti pentru a exprima numere arabe - Ha pentru Hasan, Hu pentru Hussain şi Sa'I pentru Said şi aşa mai departe.

În plus, in afara de nume, si obiceiurile alimentare si cele de vestimentatie au suferit modificari.
În timp, musulmanii au început să vorbesc dialecte locale pentru a citi în chineză.

Ostilitate
Odata cu aparitia dinastiei Ch'ing (1644-1911) relaţiile dintre musulmani şi chinezi au devenit dificile.

Dinastia Ch'ing era o minoritate în China. De aceea, au aplicat tactica de a pastra in conflict unul cu celalalt pe membrii dinastiei Hans, tibetanie, mongolii si musulmanii.

Dinastia Ch'ing a dus războaie împotriva musulmanilor, musulmanii suferind mai multe pierderi.

Secolul XX

Influenta Dinastiei Ch'inga a scăzut în 1911, şi Republica China a fost stabilită de către Duminica Yat Sen, care imediat a proclamat că ţara a aparţinut în mod egal popoarelor lui Han, Hui (musulmani), Meng (mongol), precum şi Tsang (Tibetan) . Aceasta a condus la unele îmbunătăţiri în relaţiile dintre aceste popoare.

Era comunista
Republica populara chineza a fost infiintata in anul 1949. Odata cu aceasta,au avut loc mari schimbari in societatea chineza care au culminat în revoluţie culturală.

În timpul Revoluţiei Culturale, Guvernul a încercat să se diminueze populatia musulmană din provincia Xinjiang prin plasarea maselor Han Chinese , înlocuirea liderilor musulmani.

În 1978, guvernul chinez a liberalizat politicile sale faţă de Islam si musulmani. Noua legislaţie a dat tuturor minorităţilor libertatea de a folosi propria lor limba, sa îşi dezvolte propria cultură şi educaţie şi sa isi exercite practicile lor religioase.


China astazi

Sub conducerea actuală a Chinei, Islamul trece printr-o modestă renaştere.Există acum multe moschei in China. A existat un avânt în exprimarea islamica şi au aparut multe organizatii cu scopul de a coordona activităţile inter-etnice în rândul musulmanilor.

În cele mai multe provincii din China, musulmanie beneficiaza de o considerabilă libertăte religioasa, cu toate acestea, în rpovincii precum Xinjiang, unele activităţi sunt inca restricţionate.

In China se duce o luptă din ce în ce mai accentuata impotriva membrilor din minoritatea Uighură minoritare, o populatie turica, cu o limbă proprie şi o cultura islamică distincta. Separatistii din Uighar vor sa re-instituie -de statul din Estul Turkistanului din anii 1920.

Chinienezii consideră că acesti separatisti sunt sprijiniti de grupari de fundamentalisti islamici din Afganistan si din alte republici din Asia Centrala.

China se teme de influenţa gruparilor islamiste radicale de gândire în filtrare din

In 2001 un raport desfasurat de către organizaţiile pentru drepturile omului susţinea că în unele părţi din Xinjiang existau inca restricţii :
- de control al moscheilor;
- de control in numirea imamilor;
-moscheile trebuiau să înregistreze numele celor care participau la
Scoala de copii şi studenţi;in cazul freceventarii crescute a moscheii puteau fi expulzaţi;

Musulmanii din China raman impartiti in 10 grupuri etnice. Musulmanilor centrul traditional al Chinei sunt numiti Hui iar vecinii lor Han.

In aprilie 2001, Guvernul a instituit o asociatie islamica chineza, care a fost descrisă ca avand scopul de a "contribui la răspândirea din Coranului in China şi de a se opune extremismului religios".

Conform China Daily, asociatia este condusa de 17 lideri religiosi, care sunt însărcinati cu adopatrea "unei interpretari corecte şi autorizata" a unor chestiuni islamice si de Canon.

Câteva exemple de libertate religioasa acordate musulmanilor din China sunt:

În zonele în care musulmanii sunt o majoritate,creşterea porcilor nu este permisa, din respect pentru musulmani.
Comunităţile musulmane au cimitire separate .
Angajatii musulmani beneficiaza de zile libere in cadrul sărbătorilor religioase.
Chinezii musulmani au permisiunea de a face Hajj la Mecca, şi mai mult de 60000 de musulmani au făcut acest lucru în ultimii ani.
Statisticile sunt greu de găsit, şi a numărului de musulmani din China de azi este undeva între 40 şi 100 de milioane.